Puterea din noi

Sunt într-o sală de aşteptare. Într-un spital am oroare să ating vreun lucru, aşa că, bine înfipt pe picioare mă legăn uşor şi, uşor încruntat, urmăresc chipurile oamenilor.

O uşă se deschide şi intră o femeie. Mărunţică, îmbrăcată ieftin, se îndreaptă cu paşi mărunţi spre camera de pregătire în vederea şedinţei de radioterapie. Cu mişcări încete şi cu privirea în pământ începe să se dezbrace. Pe cap poartă un batic. Simt un fior pe şira spinării. Este stigmatul. Stigmatul cumplitelor citostatice care, distrug nu numai cancerul, ci şi trupul care îl poartă. Încerc să mă conectez la mintea şi sufletul femeii. Cum este colorat orizontul ei? Cât se întinde în timp? Oare aude foşnetul valurilor la gândul concediului pe care îl va petrece vara viitoare? Simte emoţia că peste doi ani va trebui să-şi însoţească băieţelul în prima lui zi de şcoală? Poate zâmbi atunci când îl mângâie pe cap şi îi promite că duminica viitoare vor merge la grădina zoologică? Oare care este proiectul ei cel mai îndepărtat în viitor? Care este sensul viitorului ei?

Nimic din astea nu reuşesc să văd. În schimb văd o mare putere. Puterea de a trăi atunci când totul în tine şi în jurul tău înseamnă moarte. Puterea de a trăi cu preţul distrugerii propriului organism. Puterea de a muri în picioare. Şi mă rog lui Dumnezeu să îmi dăruiască măcar o fărâmă din această putere.

Recitesc ce am scris şi îmi dau seama că am făcut o mare greşeală: am folosit apelativul “femeie” în locul aceluia de „doamnă”. Îmi cer iertare şi sărut mâinile tuturor doamnelor şi domnilor grav bolnavi din lumea asta dorindu-le multă sănătate.

Anunțuri
    • somerio
    • 23 Octombrie 2009

    Ciudat moment ti-ai ales sa scrii acest post. Pentru mine este cel mai de actualitate subiect. Ieri ne-a vizitat la birou o colega care este bolnava de cancer… intr-un stadiu destul de avansat. Mai am o alta colega care chiar acum trece prin acest tratament, cu citostatice… si-a pierdut parul, a slabit ingrozitor si pare o fantoma…

    Sunt atat de multe cazuri…

    • komicaminolta
    • 23 Octombrie 2009

    Somerio, man, nu e ciudat. Este ceea ce am vazut si am simtit zilele trecute in sala de asteptare a unui spital bucurestean.

    • tot ea
    • 23 Octombrie 2009

    http://www.tiberiumolnar.com Cel mai bun bioterapeut ! Incercati ! Nu are taxa de tratament .

    • Mioriticul
    • 27 Octombrie 2009

    Hmmmm…. toate posturile tale de aici sunt pline de viata si de un simt critic cum rar ai ocazia sa vezi. Acesta insa m-a deprimat… am avut in familie un caz, propria mama, si inca ma mai doare aceasta amintire.

    Treci peste toate astea… iti apreciez spiritul si pofta de viata. Vei invinge !!!!

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: