O zi la birou

Suntem în birou. O zi ploioasă şi apăsătoare de toamnă. Ne privim apatici deşi toţi suntem, vorba Bardului „toţi dorobanţi, toţi căciulari”, alfel spus, toţi tineri şi cu sânge în veioză. Vrem să trăim, dar rana din pulpă (adică vremea) nu ne lasă. Brusc, în ochii unuia din noi se aprinde o lumină stranie. Îl fixăm instinctiv..

Silviu, spune acesta, însoţindu-şi cuvântul cu un surâs sardonic. Ne luminăm ca becurile economice de 15 W. Silviu este un coleg dintr-un birou alăturat. Tot tânăr, tot om de aprovizionare ca şi noi, dar foarte gomos, foarte plin de el. Încrezut, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Releele încep să cupleze instantaneu. În birou e un singur telefon cu exteriorul. Aşezat pe biroul şefului. Şefului îi revine sarcina de a-i opri pe cei din birou să râdă ca tâmpiţii în timpul masacrului. Eu am biroul în capătul opus lui. Îmi revine sarcina de a juca rolul beneficiarului supărat la telefon. Singurul impediment e că trebuie să fac asta ascuns sub birou. Lui Luigi îi revine sarcina să îl cheme din biroul alăturat.

Gata? întrebă Cristi. Gata, răspundem noi de pe poziţii. Luigi, dă poruncă Cristi, dă-i drumul! Ideea care ne încolţise în minţile criminale era să îl chemăm în biroul nostru unde el urma să aibă o discuţie în contradictoriu cu un beneficiar supărat. Reacţiile lui urmau să ne binedispună pe câteva zile. Îl auzim pe Luigi: Hai bre, Silviule, hai că omu’ e nervos rău. Ce naiba nu l-ai servit? Am încercat noi să-l potolim, dar el ţine morţiş să vorbească cu tine. Intră Silviu cu o ţinută (la costum) foarte afectată: Bună ziua! zice el cu o voce gravă. Unde e? La telefon, un’ să fie, răspunde Cristi. Uite-l colo, continuă arătând telefonul de pe biroul şefului pe care eu tocmai îl apelasem de pe interior. Alou? zice sobru Silviu în receptor. Ce alo, dom’le, ce alo, strig eu revoltat în receptor fără să-mi schimb vocea, stând pitit sub birou. Nu mă lua cu chestii din astea. Mie să-mi spui de ce nu mi-ai onorat comanda! Şi dialogul continuă în aceeaşi manieră cu observaţia că, pe măsură ce ameninţările creşteau în intensitate, în aceeaşi măsură se topea şi orgoliul victimei.

În ăst răstimp, şeful tot dădea celorlalţi sarcini aiuritoare ca să nu capete crampe la stomac din cauza râsului pe înfundate. Dar, om sunt şi eu, aşa că, nemaiputând rezista stress-ului post-traumatic provocat de râsul sub birou, ies la iveală şi încep să vorbesc cu el la suprafaţă. Nicio reacţie de om lucid. Discuţia continuă în aceeaşi manieră, eu stând la birou şi strigând la telefon printre hohote de râs. Deja am crampe la stomac. Colegii ceilalţi zac în comă profundă care pe unde au apucat. Nu mai rezist şi strig la el: Băi Silviule, eu sunt, potoleşte-te că ne omori! Ce dracu’? Mă doare deja stomacul, ai milă, sunt oameni cu copii acasă. În acel moment, Silviu ridică spre mine o faţă gravă şi grăieşte punându-mă la punct: Omule, te rog să te potoleşti. Nu vezi că vorbesc cu un beneficiar nemulţumit de mine? Ce Dumnezeu!?

A fost ultima farsă de genul ăsta făcută de noi vreunui coleg pentru că nu s-a născut omul care să poată râde trei zile încontinuu, aşa cum ne-a fost dat nouă atunci.

Articol postat de Komicaminolta

Anunțuri
    • somerio
    • 17 Noiembrie 2009

    =)) tare asta !!!

    cat de implicat in discutie sa fii, sa nu-ti dai seama ca auzi vocea si in receptor si langa tine ?!?!?

    • Armand Haraidun
    • 19 Noiembrie 2009

    Omule, nu stiu unde lucrezi dar stiu ca m-ai distrat copios. Mi-ar placea sa te am coleg 🙂

    Keep it up ! 🙂
    Armand

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: