Romanii sunt ingineri renumiti in lume. Inca din vremurile medievale se pricepeau de minune sa distruga fantani, sa parjoleasca pasuni si sa strice ceea ce altii incercau sa construiasca. Cu mici exceptii tot ceea ce construim astazi are nevoie de ajustari / reparatii ulterioare.
Toate astea pot fi explicate prin existenta „Sindromului Dacia”. Miracolul tehnologic de la Mioveni a fost planificat de la bun inceput cu un singur scop: sa se strice des si sa se repare usor. Astfel oamenii muncii erau mereu ocupati in weekend regland un carburator, schimband o bujie, service-urile auto erau la mare cautare, industria de piese primea comenzi constante. Cu alte cuvinte, nu exista nici un interes pentru un produs fiabil care sa nu iti dea batai de cap. Pe vremea aia trebuia ca toata lumea sa fie ocupata, ca sa nu aiba timp sa se gandeasca la adevaratele probleme sociale, economice, etc.
Sindromul Dacia a fost atat de bine primit de romani incat s-a inradacinat adanc in inconstientul colectiv, devenind o filozofie nescrisa. Nu exista roman care sa nu aiba un mic colt de scule si unelte acasa, chiar daca nu le foloseste niciodata pentru ca nu stie ce sa faca cu ele (nici eu nu fac exceptie). Prin inventivitatea noastra nativa si datorita vremurile grele din trecut adoram sa carpim, sa refolosim, sa improvizam. Dar ca sa avem ce carpi trebuie sa producem sau sa construim chestii proaste de la bun inceput. Pentru ca, asa cum spuneam mai sus, un lucru bun si durabil nu i-ar fi de folos decat proprietarului.
Un drum de calitate, asfaltat impecabil, la cele mai inalte standarde europene, ar fi pagubos pentru toti: pentru constructorii care nu ar mai primi contracte ulterioare de reparatii, pentru autoritati care nu ar mai lua spagi, pentru politicieni care nu ar mai avea un obiectiv in plus pe lista de promisiuni la alegeri. Chiar si pentru romanii obisnuiti, care nu ar mai avea pe cine sa injure si motive sa-si exprime naduful.
Ieri am fost in Afi Palace, unul din mall-urile noi deschise acum cateva luni. Asta este un exemplu perfect de treaba facuta romaneste. Ce bila de Imax frate? Ce galerii cu magazine de fite? Parcarea este atat de intortocheata incat s-ar putea preda cursuri de supravietuire celor care nu vor sa moara de foame sau deshidratare daca se ratacesc in ea. Iar atunci cand ploua este o mica venetie, lucru absolut inacceptabil. Lifturile exista, dar mai bine mergi pe scari pentru ca dureaza 2-3 minute sa ajunga de la etajul 0 la etajul 1. Si lista poate continua.
Dar lucrul cel mai funny l-am gasit pe un podet deasupra patinoarului, la o inaltime de aproximativ 5-6 metri de etajul inferior. Din tavanul nou nout, de design, din sticla si otel, picura apa pe pod. Romanii au gasit repede o solutie: 2 galeti plasate strategic , ca la mama la tara cand curgea apa din tavan. Langa ele se gasea si semnul „Caution, wet floor”, care in traducere libera ar insemna ceva de genul atentie poti sa aluneci, sa cazi peste balustrada si sa mori.
Cu ce impresie ramai cand vezi asa ceva in zona cea mai aglomerata a unui centru comercial inaugurat de cateva luni?Mie imi miroase a Sindromul Dacia de la o posta. Pacat ca nu ne putem intoarce in timp, sa inviem niste ingineri romani, din vremurile cand nu existau Dacii si lucrurile sa faceau astfel incat sa reziste secole.
Un mall cu.. infiltratii
Acum cateva luni m-am jucat pe PS3 Mirror’s Edge, un joc absolut superb scos de cei de la EA. Melodia principala a jocului se numeste Still Alive si a fost scrisa special pentru el de o suedeza, Lisa Miskovsky. Daca pe afara melodia a inregistrat un oarecare succes pe la noi a ramas destul de necunoscuta.
Mielu pe baricade 