Archive for the ‘ komicaminolta ’ Category

Loganul cel de toate zilele

Articolul postat de Mielu referitor la Logan nu mă poate lasa rece din câteva motive personale pe care le voi arata mai jos.

De-a lungul veacurilor am fost fericitul posesor al mai multor maşini şi mărci de maşini. Dacia (berlină, sport, pick-up şi break), Alfa Romeo, Lancia, Cielo, Kia, Talbot, Opel etc. În momentul de faţă deţin un Logan 1,5 DCI de 85 CP (cu toate opţiunile, începând cu cauciucurile şi terminând cu senzorii de parcare) şi un Opel Vectra hatchback tunat. Iar când zic tunat, e tunat, nu e vorba de schimbarea capacelor la roţi. Suspensie, şasiu, roţi, motor adus la 150 CP etc. De interior nici nu mai vorbesc. Fac precizările astea nu ca să mă laud, ci ca să mă credeţi că ştiu din experienţă proprie ce înseamnă diferenţa de clasă. Loganul îl am de doi ani şi trei luni, timp în care am parcurs 25.000 km. Înainte să îl cumpăr, am prospectat piaţa timp de două luni şi am participat la o mulţime de teste de condus. Am observat (mai ales la românii care înainte de 1989 nu aveau nici măcar banala Dacie) o strâmbare a nasului tipică atunci când aud de Logan. Cuuum, Logaaan? Vaaai, dar nu se poate, noi vrem o maşină ca lumea, nu Logan!

Iată şi motivele de care vorbeam:

1. Economicitate. Atât din punct de vedere al consumului, cât şi al întreţinerii. Sunt un iubitor de Grecia şi am avut perioade când am mers de trei ori într-un an acolo. Cu un rezervor umplut la buşon (adică 62 litri de motorină şi nu 55 cât e scris în cartea tehnică) fac drumul (majoritatea lui traseu de munte) dus-întors până la Salonic (cam 2×650 km) fără să am grija alimentării. Şi mai îmi rămâne pentru plimbat. Cea mai mare distanţă parcursă cu un plin a fost 1.850 km. Un consum de 3,2 sau 3,4 l/100 km la şosea e ceva curent. Anul acesta a trebuit să îi fac revizia de ieşire din garanţie şi ITP. La niciuna din ele nu i-a găsit niciun joc, nicio uzură, nicio bătaie. În tot acest interval nu am avut altă cheltuială cu ea decât cu filtrele şi uleiul.

2. Ţinuta de drum. Anul acesta am făcut o prostie. Am venit de la Mamaia pe autostradă cu 130 km/oră pe o ploaie torenţială. Dincolo de inconştienţa faptei (pentru că, oricând puteam să intru în acvaplanare), nu pot să nu remarc ţinuta de drum a Loganului. Nici măcar o jumătate de milimetru nu s-a abătut de la traseu, direcţia a funcţiont perfect, la fel şi frânele. Niciun moment nu am avut nici cea mai mică senzaţie că sunt în pericol sau că ceva nu merge cum ar trebui. Când am cumpărat-o, vânzătorul mi-a precizat strâmbând din nas că nu voi putea depăşi 140 km/oră cu ea. Afară din ţară, pe autostradă, am mers cu 165 km/oră şi mai aveam pedală berechet, dar nu eram singur în maşină. Consum la această viteză? 4,8-5,2 l/100 km.

3. Fiabilitatea. Întâmplarea a făcut să ne prindă iarna grea cu viscol şi zăpadă din 2007/2008 exact când plecam din Grecia, la vreo 50 km de Salonic. Eram cinci adulţi în maşină şi portbagajul plin ochi. Am condus atunci neîntrerupt 25 de ore. 25 de ore, nu am scris greşit. Timp de 25 de ore motorul a mers incontinuu în sarcină (nu cred că am avut 10 km în total în care să fi reuşit să urc la treapta a III-a de viteză), printr-o zăpadă care ajungea la nivelul bandoului lateral al uşilor. În acest timp, toate echipamentele funcţionau din plin (dezaburire, lunetă, oglinzi, climatizare, lumini etc). Am fost opriţi în Pleven (Bulgaria) pentru că nici maşinile armatei nu mai putea înainta. Nicio secundă motorul nu a dat vreun semn de oboseală, vreu rateu sau schimbare de turaţie, niciun echipament nu şi-a încetat sau schimbat funcţionarea. Nu am derapat şi nu am patinat, nu am avut supravirări şi nici subvirări. Nu s-a încins şi nu a tuşit. Pur şi simplu, maşina a mers pe unde o conduceam eu să meargă, fără să spună nu.

Ăsta e Loganul meu…

Articol postat de Komicaminolta

Adio dar ramai cu noi

Komicaminolta, cu care am avut onoarea sa colaborez pana acum si la ale carui posturi am ras cu lacrimi, s-a mutat in casa noua. Si-a facut un blog numai al lui pe care il puteti gasi aici http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com.

Ii urez mult succes si sa ne auzim de bine in continuare 🙂

Culmea imaginaţiei

Mă suisem la Piaţa Romană într-un autobuz care mergea spre Gara de Nord. Ca un călător disciplinat, compostasem biletul şi stăteam în picioare ca să nu fiu deranjat de vreo persoană în vârstă. Odată cu mine se suise şi un cârd de vreo patru sau cinci elevi (după vorba, după port) care, bunînţeles, nu au compostat în majoritatea lor biletele.

La prima staţie se suie controlul. Aceştia au atacat aidoma partizanilor, prin flancuri, blocând toate uşile. Şi au început controlul biletelor. Cât a mai parcurs autobuzul o staţie controlorii au reuşit să se apropie ameninţător de elevii care îi urmăreau cu ochi atenţi. Odată cu deschiderea uşilor, elevii au ţâşnit cu viteza vântului pe lângă ceilalţi călători şi pe lângă controlori. Cu excepţia unuia, care s-a dovedit mai puţin abil. Ca un stol de vulturi, controlorii s-au repezit asupra lui. Flăcăul trăgea spre uşa din mijloc, uşă care era ţinută barată de barele din stânga şi din dreapta de o controloare agabaritică.

Domnu’ şofer, domnu’ şofer, striga femeia, vă rog să nu plecaţi. Pentru moment, şoferul i-a dat ascultare, aşa că femeia şi-a îndreptat privirile spre tânăr întrebându-l cu glas mieros: ei, acum ce mai faci? Dusă de bucuria victoriei efemere, femeia nu a mai dat atenţie prietenilor lui care coborâseră şi faţă de care se dovedea total vulnerabilă. Între ei, unul a arătat că este dotat cu o imaginaţie exemplară. S-a apropiat uşor prin spatele femeii controloare şi brusc, băgându-i mâinile pe sub fustă, i-a tras jos dresurile şi chiloţii! Concomitent cu strigătul de surpriză, femeia a făcut gestul de a-şi salva pudoarea, fapt care i-a permis tânărului să coboare fuga chiar pe lângă ea şi să se îndepărteze dincolo de un spaţiu minim de siguranţă.

Ruşinată de hohotele de râs ale călătorilor şi ale propriilor colegi, nu a mai avut altă alternativă decât să coboare şi să lase publicul călător în pace. Autobuzul a plecat în uralele de felicitare adresate de toţi tânărului atât de inventiv.

Articol postat de Komicaminolta

Hoţul de mănuşi

Plecasem în grup compact de la serviciu la sfârşitul programului. Nu prea obişnuiam asta decât vara, când o făceam cu intenţia vădită de a bea o bere împreună. Dar aşa fusese întâmplarea. Acum era o zi blândă de iarnă, ninsoarea se oprise, dar era soare şi senin, tocmai bine pentru o mică plimbare sau o bătaie nevinovată cu zăpadă. La rândul lui, grupul se scindase în mici grupuleţe bazate pe afinităţi sexuale, profesionale sau educaţionale. În grupul din faţa noastră (a noastră înseamnă grupul format din vreo patru sau cinci băieţi) erau vreo trei sau patru fete, dintre care una se grăbea să ajungă mai repede acasă, ceea ce intra în contradicţie cu intenţiile noastre.

Văd momentul când respectiva îşi ia rămas bun de la celelalte fete şi cum începe să alerge. Oricât de rapid eram, distanţa m-ar fi împiedicat să îi aplic un placaj ca la rugby, aşa că m-am decis să recurg la o altă metodă şi am început să strig în urma ei şi să o arăt cu mâna: Mi-a furat mănuşile! Opriţi-o! Prindeţi femeia! Mi-a furat mănuşileeee! Toţi membrii grupului s-au oprit, inclusiv o parte din trecători, întorcând capul curioşi după ea. Ea care fugea nevinovată spre staţia de autobuz. Ceva mai departe, doi băieţi vânjoşi nu s-au dovedit a fi la fel de apatici, aşa că au intervenit în forţă. Unul a prins-o de braţ, iar celălalt de ceafă şi, luând-o pe sus, o aduceau spre mine. Deşi era o oarecare distanţă, auzeam dialogul lor cu colega: dacă te mai zbaţi să ştii că o să capeţi şi doi pumni în gură! Lucrurile căpătaseră o întorsătură dramatică, aşa că am încercat să dreg busuiocul strigând către ei: scuze, lăsaţi femeia să plece, le-am găsit în buzunar.

Cu ochii măriţi de groază, văd cum băieţii o eliberează şi se îndreaptă spre mine. Aşa ceva nu anticipasem şi stăteam nemişcat sperând în aplanarea problemei de la sine. Flăcăii se apropie ameninţător de mine, se apleacă asupra mea (deşi am 1,81 m) şi unul din ei mă întreabă şuierând cuvintele: băiete, poate vrei TU doi pumni în gură? Am dat din cap violent a „nu”. Bine, a continuat tipul care mă interogase, după care m-a bătut prieteneşte a încurajare pe spate şi au plecat. După aproximativ douzeci de minute am reuşit şi eu să mă opresc din tuşitul provocat de bătaia prietenească pe spate.

Articol postat de Komicaminolta

O zi la birou

Suntem în birou. O zi ploioasă şi apăsătoare de toamnă. Ne privim apatici deşi toţi suntem, vorba Bardului „toţi dorobanţi, toţi căciulari”, alfel spus, toţi tineri şi cu sânge în veioză. Vrem să trăim, dar rana din pulpă (adică vremea) nu ne lasă. Brusc, în ochii unuia din noi se aprinde o lumină stranie. Îl fixăm instinctiv..

Silviu, spune acesta, însoţindu-şi cuvântul cu un surâs sardonic. Ne luminăm ca becurile economice de 15 W. Silviu este un coleg dintr-un birou alăturat. Tot tânăr, tot om de aprovizionare ca şi noi, dar foarte gomos, foarte plin de el. Încrezut, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Releele încep să cupleze instantaneu. În birou e un singur telefon cu exteriorul. Aşezat pe biroul şefului. Şefului îi revine sarcina de a-i opri pe cei din birou să râdă ca tâmpiţii în timpul masacrului. Eu am biroul în capătul opus lui. Îmi revine sarcina de a juca rolul beneficiarului supărat la telefon. Singurul impediment e că trebuie să fac asta ascuns sub birou. Lui Luigi îi revine sarcina să îl cheme din biroul alăturat.

Gata? întrebă Cristi. Gata, răspundem noi de pe poziţii. Luigi, dă poruncă Cristi, dă-i drumul! Ideea care ne încolţise în minţile criminale era să îl chemăm în biroul nostru unde el urma să aibă o discuţie în contradictoriu cu un beneficiar supărat. Reacţiile lui urmau să ne binedispună pe câteva zile. Îl auzim pe Luigi: Hai bre, Silviule, hai că omu’ e nervos rău. Ce naiba nu l-ai servit? Am încercat noi să-l potolim, dar el ţine morţiş să vorbească cu tine. Intră Silviu cu o ţinută (la costum) foarte afectată: Bună ziua! zice el cu o voce gravă. Unde e? La telefon, un’ să fie, răspunde Cristi. Uite-l colo, continuă arătând telefonul de pe biroul şefului pe care eu tocmai îl apelasem de pe interior. Alou? zice sobru Silviu în receptor. Ce alo, dom’le, ce alo, strig eu revoltat în receptor fără să-mi schimb vocea, stând pitit sub birou. Nu mă lua cu chestii din astea. Mie să-mi spui de ce nu mi-ai onorat comanda! Şi dialogul continuă în aceeaşi manieră cu observaţia că, pe măsură ce ameninţările creşteau în intensitate, în aceeaşi măsură se topea şi orgoliul victimei.

În ăst răstimp, şeful tot dădea celorlalţi sarcini aiuritoare ca să nu capete crampe la stomac din cauza râsului pe înfundate. Dar, om sunt şi eu, aşa că, nemaiputând rezista stress-ului post-traumatic provocat de râsul sub birou, ies la iveală şi încep să vorbesc cu el la suprafaţă. Nicio reacţie de om lucid. Discuţia continuă în aceeaşi manieră, eu stând la birou şi strigând la telefon printre hohote de râs. Deja am crampe la stomac. Colegii ceilalţi zac în comă profundă care pe unde au apucat. Nu mai rezist şi strig la el: Băi Silviule, eu sunt, potoleşte-te că ne omori! Ce dracu’? Mă doare deja stomacul, ai milă, sunt oameni cu copii acasă. În acel moment, Silviu ridică spre mine o faţă gravă şi grăieşte punându-mă la punct: Omule, te rog să te potoleşti. Nu vezi că vorbesc cu un beneficiar nemulţumit de mine? Ce Dumnezeu!?

A fost ultima farsă de genul ăsta făcută de noi vreunui coleg pentru că nu s-a născut omul care să poată râde trei zile încontinuu, aşa cum ne-a fost dat nouă atunci.

Articol postat de Komicaminolta

Mariana

Mariana este amanta unui mare director de pe nu ştiu unde. Dar e şi colegă cu noi. Ce o diferenţiază însă, nu e calitatea ei de amantă, ci nivelul de inteligenţă. Ca să fiu mai explicit, subnivelul. Ca orice amantă care se respectă, a primit cadou de la directorul ei un apartament de două camere dotat cu maşina de rigoare la scară. Maşină de care e foarte mândră, deşi de multe ori ne întrebăm care a fost gradul de miopie al celui care i-a eliberat permisul de conducere. Când are puţin timp vine prin biroul nostru unde se simte foarte bine găsind o înţelegere de care nu are parte prin alte birouri. E şi normal; oameni suntem şi trebuie să ne mai amuzăm şi noi puţin.

car_parts_layed_outAşa s-a întâmplat şi azi. Bună, zice Mariana intrând în birou. Bună, îi răspundem noi care de pe unde se află. Auzi, Luigi, continuă ea aşezându-se pe un scaun, am fost cu maşina la service. Zăăăău? zice Luigi cu un ton care ne-a pus pe toţi imediat în alertă. Era cazul să fim pe fază. Şi cum a fost? continuă el. Oooo, îi răspunde Mariana, habar nu ai ce noroc am avut. Zăăăău? continuă Ligi. Deja tensiunile noastre arteriale oscilează în jurul cifrei 21. Mare atenţie, va urma masacrul, ne spunem noi în gând. Daaaa, măi, un om minunat, continuă ea expunându-se ca broasca la disecţie. Aveam maşina praf făcută. Şi nici nu m-a costat mult. Cât, o întreabă Luigi scurt, aruncându-ne priviri complice. Aaaaa, doar vreo 38 de milioane, zice ea cu candoare. E clar, azi va fi o zi de pomină, ne continuăm noi gândurile. Da, nu mi se pare mult, o provoacă Luigi în continuare. Şi ia spune, ce avea maşina ta, o chestionează el cu severitate. Măi, cum îţi spuneam, era praf făcută. M-a şi certat că nu o îngrijesc. Auzi tu, i-a găsit lichid de frână în carburator (noi începem să ne ridicăm de pe scaune), lipseau două pinioane de la cutia de viteze (noi suntem deja ridicaţi şi începem să râdem timid), oglinzile nu mai erau conectate la vitezometru şi asta era un mare pericol la depăşiri (noi deja ne ţinem cu mâinile de burtă) şi, auzi tu, nenorociţii dracului că mi-a spus că e din fabrică, cutia de viteze nu era cuplată la eşapament şi d’aia consuma aşa mult.

Noi suntem căzuţi în comă pe la locurile individuale de muncă. Mariana, conchide Luigi, să ştii că meşterul nu ţi-a luat mult pentru asemenea defecţiuni.

Articol postat de Komicaminolta

Tara valorilor rasturnate

20tvStau ca un pensionar in fotoliu si ma holbez la televizor. Ma holbez nu pentru ca este ceva deosebit de interesant, ci pentru ca sunt atat de zguduit de ceea ce vad şi aud incat nu ma pot misca. Se vorbeste intens despre politicieni si clasa politica. Comentariul e asezonat cu imagini pe masura, dar mintea mea refuza sa inteleaga ceva de neinteles. Cine consulta publicatiile de specialitate, poate lesne afla ca in Insulele Capului Verde Asociatia economistilor (de acolo, de la ei) cuprinde exclusiv economisti. Economisti cu diploma si legitimatia la zi. Nicidecum medici veterinari sau tamplari. In mod asemanator se intampla si cu Liga inginerilor (tot de acolo). In ea se regasesc ingineri, mai buni sau mai rai, dar ingineri cu totii. Si nu economisti sau muzicieni. Cam asa e peste tot in lume.

Deci, mi se pare logic si de bun simt ca intr-o clasa, asociatie, uniune, liga sau cum vreti sa o numiti, sa fie cuprinsi cei care intrunesc niste aptitudini profesionale asemanatoare. Iar eu, stau in fotoliu si ascult si vad comentarii despre clasa noastra politica. Care clasa politica? Care e clasa, asociatia, liga, uniunea sau cum vreti s-o numiti de la noi care are politicieni cuprinsi in ea? Politicieni, adica oameni cu studii politice. Sau oameni care au facut politica. Macar. Asa cum bine vedem din propaganda pe care si-o fac partidele noastre, in partid sunt admisi si urca pana la nivelul de politician prin numirea lor ulterioara in parlament (atentie, in parlament, nu in guvern) cei cu bani, industriasi, oameni de afaceri, cei care cotizeaza la greu. Ce are asta cu politica? De ce faptul ca au bani ii califica drept politicieni? Care a fost macar exercitiul lor in politica, daca nu au calificare? De unde provine competenta lor in problemele atat de delicate ale politicii, daca ei nici nu au auzit ce e aia pana nu au ajuns cocotati in parlament? Cum e posibil sa fie cotat ca politician si sa fie numit prefect un analfabet (am inteles ca undeva, prin Moldova).Ca sa nu complicam lucrurile, nu intram in discutii despre tupeu sau bun simt. Atunci, de ce si pornind de la ce criterii sunt denumiti politicieni? Termenul simplu de parlamentari ar fi mai apropiat de realitate. Iar in cazurile mai banale, termenul de membru al partidului, in locul celui de politician. Sau, pur si simplu, membru.

Plictisit de televizor, iau si deschid un ziar. Prima pagina-sex si tate. Pagina a doua-tot sex si alte tate. Pagina a treia-alt sex cu aceleasi tate. Iata si pagina a patra. Ehe, aici se schimba lucrurile. Dau de un articol serios, sobru, scris intr-o maniera elevata. Si subiectul e pe masura. E vorba de doau tinere care prezinta la un post de televiziune local stirile, timp in care se dezbraca. Sau se dezbraca in timp ce prezinta stirile. Redactorul articolului atinge culmi de maiestrie in a ne prezenta dificultatile acestei meserii si efortul facut de cele doua june. goluri si goaleCa sa dea mai multa greutate spuselor, iata-l ca vine cu o completare care ma da gata: si ca sa nu credeti ca cele doua prietene sunt neserioase, sa stiti ca ambele sunt studente la facultate. Ei, hai ca m-a dat gata! In scara lui de valori rasturnata, ele nu sunt doua studente nerusinate care se dezbraca precum doua vagaboande. Nuuu. Ele sunt, de fapt, doua vagaboande foarte serioase, care se dezbraca precum niste studente. Altfel spus, in mintea lui, studentia certifica nerusinarea, nu nerusinarea declaseaza studentia. Dumnezeule! Ma uit la ziar si imi dau seama ca mai sunt si altii care citesc asa ceva. Si care pot crede asemenea nonvalori. Ma scuzati, ma duc sa beau o tarie ca sa-mi taie greata.

Articol postat de Komicaminolta

%d blogeri au apreciat asta: